Competenţele şi abilităţile ale unei educatoare

Competenţe şi abilităţi ale educatoarei pentru o educaţie de calitate

            Educaţia este una din funcţiile esenţiale şi permanente ale societăţii. Ea se îndeplineşte deopotrivă de către părinţi, cadre didactice, grupul de prieteni, instituţii – grădiniţă şi şcoală, organizaţii – cluburi sportive, organizaţii culturale, mediul ambiant. Dintre toţi aceşti factori educativi, cadrele didactice din învăţământul preşcolar, reprezentând prima verigă socială cu răspundere formativă a viitorilor cetăţeni, au o misiune de maximă importanţă: educarea copilului preşcolar.

            Rolul educaţiei este de a determina dezvoltarea psihofizică a tuturor preşcolarilor, cunoscând totodată individualitatea, conform principiului accesibilizării şi individualizării învăţământului.

Educatoarea acţionează asupra personalităţii în formare a copilului, direcţionând şi oferind modele. În faţa acestor sarcini majore, exigenţele pregătirii acestor cadre didactice sunt maxime.

În grădiniţă, împlinirea misiunii profesionale se împleteşte cu personalitatea fiecărei educatoare. În structura personalităţii se configurează un anumit sistem de valori.

Educatoarea reprezintă în acest proces factorul principal de influenţare a orientării valorice a copiilor şi în acelaşi timp modelul concret, posibil de urmat. Profilul de competenţă al educatoarei trebuie să facă referire şi la sistemul de valori al personalităţii acesteia, deoarece valorile sunt formaţiunile cele mai insistente şi influente exprimându-se pregnant în comportament.

Pe lângă bagajul informaţional pe care trebuie să-l deţină şi să-l transmită copiilor şi deprinderile pe care trebuie să le formeze acestora sunt importante însuşirile bio-psihice, însuşirile de personalitate.

Comportamentul didactic presupune implicarea personalităţii cadrului didactic. În acest sens, calităţile necesare unei bune educatoare pot fi grupate în:

1. Calităţi pedagogice

• capacitatea de înţelegere şi comunicare pe plan afectiv cu copiii;
• capacitatea de a sensibiliza conţinutul ştiinţific;
• capacitatea de a manifesta interes faţă de copii;
• capacitatea de a-i influenţa pe copii, de a le modela personalitatea în formare prin exemplul propriu;
• tactul pedagogic;
• creativitate în organizarea activităţilor;
• capacităţi organizatorice.

2. Calităţi ce ţin de personalitate

• spirit organizatoric;
• spirit deschis, interes pentru nou şi pentru propria perfecţionare;
• capacitate de autostăpânire;
• imaginaţie bogată.

Oprindu-ne asupra acestor calităţi – în munca oricărei educatoare se întâlnesc două realităţi de care trebuie să se ţină seama şi anume: trăsăturile comune copilăriei, universalitatea vârstei, diversitatea şi unicitatea fiecărui copil cu care va lucra.

O primă greutate în această privinţă vine de la identificarea a ceea ce este original şi propriu fiecărui membru al grupei cu care lucrează. Orice educatoare are nevoie de un timp mai scurt sau mai lung de lucru cu copiii respectivi pentru a le putea descifra identitatea. Experienţa, intuiţia şi tactul, duc la realizarea unui echilibru stabil între ceea ce este comun şi ceea ce este individual în grupă, între dezvoltarea psihică şi fizică, între activităţile desfăşurate şi progresele realizate.

Toate aceste calităţi sunt cu atât mai importante, cu cât preşcolarul beneficiază numai de un singur model – educatoarea. 

Însuşirile bio-psihice constituie o condiţie sine-qua-non a îndeplinirii profesiunii didactice:

-  starea de sănătate (fizică şi psihică) îngreunează actul comunicării, creează disconfort;

- acuitatea senzorio-perceptivă (văz, auz), motricitatea generală sunt implicate direct în actul comunicării, în organizarea şi desfăşurarea activităţilor cu grupa de copii;

- capacitatea de concentrare şi atenţia distributivă este o calitate ce capătă valenţe deosebite cu cât vârsta copiilor este mai mică.

            Însuşirile de personalitate sunt foarte importante pentru educatoare. E necesar, ca fiecare educatoare să se cunoască, să ştie să-şi valorifice calităţile şi să-şi mascheze sau să-şi suplinească eventualele lipsuri.

            - Capacitatea de comunicare - constă în modul deschis de adresare, în răbdarea şi interesul pentru a-l „descifra” pe interlocutorul preşcolar, în modul plăcut în care se prezintă în faţa copilului.

            - Capacităţile intelectuale - o bună memorie, creativitate, inventivitate, folosirea unui limbaj corect din punct de vedere gramatical, expresiv, logic, prezenţă de spirit şi imaginaţie. Este necesară o cultură generală temeinică, cunoscută fiind dorinţa de informare a copilului, căreia educatoarea trebuie să-i facă faţă prin explicaţii corecte, şi, de cele mai multe ori, chiar amănunţite.

            - Însuşirile socio-afective: echilibrul emoţional, altruism, perseverenţă. Firea sociabilă, obiectivitatea, încrederea în sine şi în ceilalţi sunt calităţi necesare oricărei educatoare.

            O altă categorie de competenţe ce ţin de individualitatea fiecărei educatoare sunt cele exprimate prin posibilitatea de a capta rapid interesul copilului, simpatia acestuia, posibilitatea de a crea un mediu empatic ce înlesnesc relaţii posibile.

            Factorii care favorizează aceste însuşiri sunt:

- gândirea pozitivă, acel mod de abordare al situaţiilor, stimulativ, constructiv, ce exprimă încrederea în forţele proprii şi favorizează reuşita şi succesul. Gândirea pozitivă exprimă echilibrul interior şi ajută integrarea socială. Ea influenţează întreg sistemul cognitiv, afectiv, motivaţional, conduita copilului în general.

- farmecul personal, această capacitate de a cuceri dragostea copiilor prin ţinută, zâmbet, atitudine încurajatoare, timbrul şi inflexiunile vocii, prin lucrurile interesante pe care le împărtăşeşte.

O influenţă deosebită o are şi comportamentul nonverbal în organizarea şi desfăşurarea procesului didactic la grupa de preşcolari.

În valorificarea acestor trăsături, orice educatoare, trebuie să manifeste competenţe psihopedagogice şi competenţe psihorelaţionale.

Competenţele psihopedagogice se manifestă în alegerea căilor şi a mijloacelor cele mai potrivite pentru a face accesibilă înţelegerea cunoştinţelor predate, priceperea de a organiza sub diferite forme activităţile propuse, capacitatea de a înţelege copilul, de a-l sprijini cu încurajări atunci când este necesar.

Competenţele  psihorelaţionale se pun în valoare prin: capacitatea de a crea în grupă un climat de încredere şi emulaţie; capacitatea de a stabili uşor legături comunicative cu copiii şi de a-i obişnui şi pe ei să realizeze uşor asemenea legături; capacitatea de a folosi în mod adecvat puterea autorităţii; capacitatea de a adopta diferite stiluri de conducere; capacitatea de a comunica şi coopera cu părinţii copiilor şi colegii.

Educatoarea poate asigura o educaţie de calitate numai în parteneriat cu familia şi comunitatea. Parteneriatul presupune respect reciproc, acceptare, toleranţă şi lipsa judecăţilor de valoare, a prejudecăţilor cu privire la situaţia economică, socială sau educaţională a părinţilor. Numai aşa se poate vorbi de o construcţie comună de relaţii din care educatoarea primeşte informaţii, părinţii câştigă experienţă, iar copiii cresc mai bine şi mai siguri pe ei.

Personalitatea educatoarei nu poate fi înlocuită nici de manualele performante, nici de instrucţiuni sau îndrumătoare. Adevărata personalitate – individualitate – se formează în timp prin voinţă şi perseverenţă. Aşadar, înainte de a dori să-i educăm pe alţii, este preferabil să ne educăm pe noi înşine. Este vorba de acea educaţie intelectuală, profesională, dar mai ales de acea educaţie spirituală, interioară, asupra modului nostru de a fi, de a gândi, de a simţi, de a reacţiona, de a ne prezenta în faţa altora cât mai bine.

În concluzie, personalitatea educatoarei trebuie astfel modelată încât aceasta să exprime competenţele şi abilităţile prezentate, cu atât mai mult cu cât, educatoarea este singurul model care i se oferă preşcolarului în această etapă, completând bineînţeles modelele din cadrul familiei.

BIBLIOGRAFIE:

Gliga, L. (coord.), -  „Standarde profesionale pentru profesia didactică”, M.E.N., Bucureşti, 2002

Salade, D.  -  „Om şi profesiune”, Casa de editură  DOKIA, Cluj-Napoca, 1998

Vrăsmaş, E.  -  „Educaţia copilului preşcolar”, Editura ProHumanitas, Bucureşti , 1999.

Vrăsmaş,T   -  „Şcoala şi educaţia pentru toţi”, Editura Miniped, Bucureşti, 2004.