Pentru a justifica acest titlu trebuie să recunosc faptul că am avut nefericita ocazie să constat că orice copil care nu se adaptează ritmului alert cerut de curricula actuală este, de regulă, clasificat drept un copil leneş. Sunt puşi abuziv sub aceeaşi etichetă copii bolnavi sau obosiţi, copii instabili, întârziaţi în dezvoltare, cu un retard afectiv sau caracterial, copii revoltaţi contra mediului sau abuzaţi de părinţii lor, copii victime ale programelor supraîncărcate sau ale unor metode ineficiente de predare. În aceste situaţii, consider că mai leneş este adultul care se grăbeşte să eticheteze şi să clasifice copilul, fără să caute mai întâi să-l înţeleagă.
Cercetările au demonstrat că lenea, ca şi neatenţia, nu există în sine, ci traduce o tulburare sau o inapetenţă a copilului, a cărei cauză trebuie căutată; ca şi lipsa poftei de mâncare, aşa-zisa lene poate scoate la iveală un rău fizic sau psihic, afectiv sau mintal. Mulţi copii zişi leneşi pot fi tot atât de silitori ca şi ceilalţi colegi, dar reproşurile şi sancţiunile primite de la dascăli sau părinţi, le măresc greutăţile şi le răpesc ultimele mijloace „de luptă”.